Radu Paraschivescu: „Călătorul, un poet al drumurilor pe marginea cărora stă uneori neprevăzutul”

Să stăm până la apusul soarelui ascultând povești de călătorie… ăsta-i pentru noi un hobby în toată regula. Dar cele ascultate de data aceasta ne-au fascinat, ne-au gâdilat auzul, ne-au subjugat intelectul și l-au frământat ca pe o cocă proaspătă. Am avut plăcerea să ne așezăm la masă cu Radu Paraschivescu și, deși știam că se va lăsa cu pupile dilatate și conexiuni neuronale încinse ca un foc de tabără, am realizat repede că așteptările aveau să fie devansate și lăsate în urmă învăluite într-un nor de praf.

Care-s locurile care i-au rămas în suflet? Care-s amintirile care l-au marcat? Ce se poate petrece în mintea cuiva care cu atâta haz și iscusință punctează realitatea în texte atât de cunoscute precum Ghidul nesimțitului sau Maimuța Carpatină. Ce se petrece atunci când în fața ochilor îi apare forma unei catedrale romane, a unui colț de natură irlandeză sau a unei plaje iberice? Dar să nu mai lungim vorba făr’ de folos și să facem mai bine loc călătorului din spatele scriitorului.

1. Care a fost prima călătorie pe care ai făcut-o în afara țării și ce urme a lăsat?

Am ieşit pentru prima dată din ţară târziu (la 36 de ani) şi cu stângul. Am fost ales, alături de alţi redactori de la câteva edituri din est, pentru un internship la Târgul de carte de la Frankfurt. Povestea s-a întâmplat în 1996. Nici măcar nu aveam paşaport, a trebuit să-mi fac în regim de urgenţă. Am plecat cu autocarul la Frankfurt, am făcut peste 40 de ore pe drum, am stat trei ore în vama maghiară, am întârziat pe drum, am ajuns în faţa gării din Frankfurt după miezul nopţii, într-un oraş unde nu ştiam pe nimeni şi cu bani puţini.

Pe lângă asta, eram în plină criză de sciatică. În prima zi, după ieşirea de la Târg, am nimerit în cartierul bordelurilor şi al narcomanilor. În a doua zi am intrat în prima librărie occidentală din viaţa mea şi mi-am topit banii pe cărţi. Următoarele trei zile am trăit cu pâine şi apă, după care m-am suit în autocar ( bine măcar că trecuse criza de sciatică) şi m-am întors acasă.

Dezolat şi mefient, ca după o dezamăgire sentimentală. Şi ascultând în buclă Party in Transilvania de Marius Dragomir, pus la casetofonul autocarului de un şofer sadic în complicitate cu nişte tinerei monoidee. Those were the days.

2. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat din călătorii?

În bătaia soarelui blând de Madrid

Că pofta vine mâncând, dacă ai ocazia să-ţi faci singur programul şi să nu depinzi de nimeni şi de nimic. Şi că poţi călători şi fără protezele la care încă apelează atâţia turişti: ghiduri, trasee obligatorii etc. De multe ori, chiar e preferabil. O călătorie trebuie să însemne şi un prilej de-a te lăsa surprins. Cine umblă prin lume doar ca să bifeze obiective trecute pe o listă îşi cam fură singur căciula.

3. Ai călătorit vreodată singur? Cum ai trăit experiența?

De câteva ori şi n-a fost grozav. Primul efect a fost că am învăţat să vorbesc singur. Să ştii că ajută. Vorbitul singur nu e neapărat semn de ţicneală. Poate fi şi o formă de suplinire a companiei pe care ţi-ai fi dorit-o. Sau un fel de a-ţi fixa mai bine observaţiile pe care le faci. Am vorbit singur la Frankfurt, la Praga (o dată din cele nouă drumuri acolo), la Budapesta (tot o dată din cinci) şi la Dublin.

Aici singurătatea m-a ajutat să constat cât de ataşanţi şi de prietenoşi sunt irlandezii. M-au văzut trei tipi singur la o masă undeva în Temple Bar, cu o bere neagră în faţă şi cu ochii pe pereţi, m-au remorcat şi m-au dus la masa lor. M-au pisat cu întrebări, m-au făcut de-ai lor, am glumit, am povestit, a fost o încântare.

4. Dacă ai avea ocazia să repeți o singură experiență de călătorie dintre cele trăite până acum, care ar fi aceea?

Experiențele de călătorie sunt unele din lucrurile care nu pot fi nedreptățite și atașate la o scală a satisfacției

N-am cum să fac asta şi ştiu că ştii. Orice aş răspunde aş regreta. Dacă spun Roma, nedreptăţesc Sevilla. Dacă spun Lisabona, nedreptăţesc Parisul. Dacă spun Amsterdam, nedreptăţesc Coasta Amalfitană. Dacă spun Provence, nedreptăţesc Toscana. Şi tot aşa. Prefer să vâr toate destinaţiile în căciulă şi să trag ceva la nimereală. Riscând, desigur, să scot bileţelul cu Frankfurt. Dar măcar aş şti că am evitat nedreptatea.

Descoperă secretele unui frumos oraș andaluzian în ghidul nostru despre Sevilla

5. Care sunt criteriile în funcție de care îți alegi, de obicei, următoarea destinație de vacanță?

Aleg în tandem, dată fiind democraţia de cuplu. Prin urmare, alegEM. Criterii? Diverse şi fără o legătură obligatorie între ele. Să nu fie un loc dintr-o zonă de conflict, să nu fie nevoie de escaladări ambiţioase (am totuşi o vârstă şi o burtică), să fie o zonă cu un puls viu, cu o gastronomie convenabilă şi în general cu lucruri care să te facă să revii. Şi – riscând să te dezumflu – să fie din Europa.

Sunt atâtea lucruri la care n-am ajuns aici, încât n-are rost să mă gândesc la Buenos Aires, Cairo sau Bangkok. Deşi, nu ascund, mi-aş dori să văd Buenos Aires. Poate că o s-o şi fac cândva. Dar înainte de asta vreau să văd Edinburgh şi Salamanca, Stockholm şi Malta, Oslo şi Valencia, Genoa şi Bamberg, Lecce şi Guimaraes, plus alte câteva perechi. Oricum, decizia e doar aparent a noastră.

6. … și care sunt stimulii care îți instingă cel mai eficient setea de a călători?

Localitatea franceză Domme este un exemplu desăvârșit de frumusețe a lumii

Sunt patru stimuli şi-i enumăr aleator: frumuseţea indicibilă a atâtor şi atâtor locuri din lume, finitudinea vieţii (plus conştientizarea ei tot mai acută), sfânta curiozitate şi interdicţia de-a călători sub care am stat atâţia ani pe vremea lui Ceauşescu.

7. Ce fel de experiențe cauți când ajungi într-o nouă destinație?

În general, caut un singur lucru: ca locul în care ajung şi şederea mea acolo să fie povestibile. E aceeaşi pretenţie pe care o am, mutatis mutandis, de la un meci de fotbal. Dacă asta înseamnă experienţe culinare, arhitectură, poduri, plimbări printre chiparoşi sau concerte rock contează mai puţin.

E povestibil, de pildă, că, vrând să mă feresc de ploaie într-o vară, am intrat într-o biserică din Spello (Umbria) şi am dat peste nişte picturi ale lui Pinturicchio. Sau că, într-un mic muzeu din Bevagna (tot Umbria), am găsit un ghid cu ciocate, cu plete şi cu o fascinaţie aproape maladivă pentru Vlad Ţepeş şi în general pentru istoria României. Singurul loc nepovestibil din cariera mea de turist/călător a fost, până acum, Viterbo. Dar nu bag mâna-n foc că n-a fost şi din vina mea.

8. Cum ai defini „ospitalitatea unor localnici”?

Liniște cât poți cuprinde cu auzul pe Coasta Amalfi

Nu caut ceva anume, nu am o grilă sau un set de aşteptări de la localnici şi nu pot face portretul-robot al ospitalităţii. Bănuiesc că, dacă ai timp să cauţi şi noroc, vei găsi oameni calzi în Praga şi taciturni în Istanbul (ştiu, sunt maliţios). Singurul lucru pe care mi-l doresc referitor la celelalte forme de viaţă umană e să am linişte în locul unde stau peste noapte. Nu sunt nici june, nici zurbagiu. Şi mai trebuie spus că ospitalitatea ia uneori forme la care nu te aştepţi şi pe care nu le anunţă nimic.

Citește mai mult: cum să cunoști localnici atunci când călătorești

9. Care consideri că este cea mai mare greșeală pe care o poate face un om în călătoriile sale?

Atletismul cultural și fotografiatul excesiv – dușmanii călătoriilor conștiente

Într-un fel, am răspuns deja. Să meargă doar pe trasee stabilite de acasă, din faţa computerului. Şi să urmeze, cu o fidelitate obtuz-bovină, ce-i spun ghidurile turistice. A, şi încă un lucru, o greşeală cu miros de pericol, care se comite mai cu seamă în oraşele mari: atletismul cultural, de achiziţie turbată, furibundă. Ştiu oameni capabili să înghesuie în zestrea unei zile de plimbare prin oraş opt catedrale, trei muzee şi patru palate. Îi plâng şi mă rog pentru sănătatea lor mintală.

Şi dacă tot am ajuns aici, din punctul meu de vedere şi fotografiatul excesiv este sau poate fi o greşeală. Ajungi să sacrifici clipa în favoarea posterităţii, ceea ce e un nonsens. Important e să te bucuri cu toate simţurile de locul în care ai poposit, nu să-l prinzi în poză şi să faci din el material de arhivă. Sigur, o spun din punctul de vedere al cuiva căruia nu-i place nici să fotografieze, nici să fie fotografiat. Nu pretind că am dreptate, e doar o părere.

10. Au fost călătoriile, vreodată, surse de inspirație pentru cărțile tale?

Roma a avut rolul ei în redactarea romanului Fluturele Negru

Am scris trei romane care s-au legat de tot atâtea drumuri afară, dar situaţiile nu sunt identice. În 2008, când Ioana Pârvulescu mi-a cerut să scriu un roman pentru colecţia „Cartea de pe noptieră”, fusesem deja în Portugalia şi văzusem o parte din lucrurile care aveau să compună decorul pentru romanul Cu inima smulsă din piept.

În 2010, pe când eram în biserica San Luigi dei Francesi din inima Romei, sorbind din ochi tripticul matein al lui Caravaggio, mi-a venit ideea pentru Fluturele negru. Iar în 2012 am plecat de capul meu în Irlanda, pentru documentare în vederea a ceea ce ştiam că avea să fie Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Asta în ceea ce priveşte trecutul. Pentru viitor? Un roman francez, cu titlul provizoriu Podul diavolului, inspirat de o săptămână petrecută anul trecut în Périgord Noir.

11. În ciuda criticilor pline de umor aduse societății românești, nu ai decis niciodată să te stabilești în străinătate. De ce?

Păi dacă m-aş stabili afară, cum aş mai critica plin de umor societatea românească? Trebuie să stai aici, să le simţi şi să le încasezi pe toate, ca să poţi produce apoi lucrurile de care spui. Bun, glumesc. Însă n-aş putea – cel puţin la ora asta – să mă fixez într-un alt loc al planetei. Prefer să fiu turist decât trăitor acolo. Din mai multe motive. Unul e faptul că, dacă am vreun rost pe lume, el se leagă de limba română, de scrisul şi vorbitul în această limbă.

Pe urmă, nu cred că aş putea scrie în alt loc decât în dezordinea relativă (şi uneori absolută) a biroului meu din Bucureşti. Am încercat de două ori, cu rezultate nule. În fine, repet ce am auzit din gura unui medic cu care am avut plăcerea să stau de vorbă în câteva rânduri: „Unde ai băut primul pahar de apă e bine să-l bei şi pe ultimul”. Nu ştiu dacă vorba îi aparţine medicului sau e împrumutată, dar mi se pare valabilă. Cu atât mai mult cu cât nu am nimic care să mă îndemne sau să mă oblige să plec de aici.

A, că-mi doresc o căsuţă în Provence? Sigur că-mi doresc, dar nu pentru o stabilire definitivă. Şi oricum, dacă visatul cu ochii deschişi nu costă, de ce nu l-aş practica?

12. … și care este acel loc din lume cu care ai cocheta, adoptându-l cu dragă inimă sub tutela de „casă”… să spunem, într-o viață viitoare?

Ehe, harta e întinsă şi ascunde multe îmbieri. Mi-ar plăcea să reapar pe lume într-un orăşel sau chiar într-un sat toscan aruncat pe-un deal şi cufundat în vii. Sau în Cassis, alveola de fericire provensală de care m-am bucurat în vara lui 2016. Sau în Sarlat-la-Canéda, oraşul din Périgord unde se vinde şi se cumpără atâta foie gras, încât ansamblul statuar din centru e compus din trei gâşte. Şi unde există o combinaţie de relaxare, bun gust, curăţenie şi farmec absolut încântătoare. Sau într-un orăşel alsacian de lângă Colmar. Sau în Nerja andaluză, cu plajele ei divine şi cu arhitectura ei maură.

13. Cum crezi că s-au schimbat obiceiurile de călătorie ale românilor în ultimii ani?

Probabil că marea schimbare, produsă cu două-trei decenii în urmă, a fost trecerea de la turismul de rentabilizare la turismul de descoperire autentică. Eşti prea tânără ca să ştii (iar eu ştiu din auzite, fiindcă până în 1996 n-am ieşit, cum spuneam, din ţară), dar înainte de 1989 se auzea frecvent întrebarea „Cum ţi-ai scos excursia?” Altfel spus, ce-ai bişniţărit pe afară ca să recuperezi măcar o parte din costul deplasării. „Îţi scoteai excursia” dacă vindeai ceva peste graniţă – chiloţi, bile de rulmenţi, coniac Drobeta, orice.

Momentul în care lumea a început să plece ca să vadă, nu ca să amortizeze o investiţie, a fost, după părerea mea, un punct de cotitură. Fiindcă a produs în mentalul turistului român recalibrarea de care era nevoie ca să nu te duci la Londra spre a vinde sarmale pe sub mână în Piccadilly. După mine, asta a fost schimbarea decisivă. Restul ţine de stilistica măruntă a turistului, de preferinţele lui de vacanţă, de felul cum se încredinţează cu totul unei agenţii sau preferă să se ocupe singur de toată logistica etc. Mă rog, a apărut de vreo doi ani selfie-stick-ul. Au existat şi boli mai urâte, să nu ne alarmăm.

14. Care consideri că este orașul unde ar trebui să ajungă orice român, măcar o dată în viață?

Roma este orașul de suflet al lui Radu Paraschivescu

Indiscutabil, Roma. Aici discuţia e lungă şi fără concluzii certe. Există fanatici ai Parisului, ai Londrei sau ai New York-ului. Există oameni pentru care oraşul cu majusculă e Buenos Aires. Sau Praga. Sau Florenţa. Sau Ierusalim. În ce mă priveşte – şi am mai spus-o de câteva ori –, aş trimite pe toată lumea la Roma. Aş face din asta o obligaţie de mobilare interioară a fiecărui om, dacă aş putea. Pentru mine, de acolo începe totul.

Roma e locul unde ai istorie, artă, mare, restaurante bune, poezie stradală, boemă, romantism, pini peste pini, muzică, biserici, măreţie, scorojire nobilă, baroc, iubire, milenii de cultură, îngheţate cu zeci de arome, fântâni amuţitoare, obeliscuri şi pieţe pentru care nu ajung cuvintele. A, şi pisici. Roma e totul, restul sunt amănunte.

15. Există, în opinia ta, vreo diferență între termenii „turist” și „călător”?

Colțurile Toscanei sunt ceea ce ar îndrăgosti fără niciun efort și turiștii și călătorii deopotrivă

În accepţia primă, călătorul face o deplasare care nu înseamnă obligatoriu agrement sau vacanţă. Poţi călători şi în interes de serviciu sau ca să asişti la înmormântarea unui prieten sau a unei rude din alt oraş. Asta pe când turistul aşteaptă de la drumul făcut un beneficiu (nu neapărat funcţional): oxigenare, odihnă, distracţie, vizitarea unui loc interesant, petrecerea de timp liber cu prieteni cu care ai afinităţi.

În accepţia conturată în ultimul deceniu şi jumătate, când tehnica îţi dă posibilitatea să ştii dinainte cum o să fie vremea, cum o să arate baia casei unde o să stai, cum îl cheamă pe labradorul proprietăresei şi care e cel mai apropiat magazin de brânzeturi, se constată o anume departajare.

Turistul e omul prevăzător şi decis, care ştie ce vrea să vadă, în ce zi şi la ce oră. Călătorul, în schimb, profită post-romantic de vorba lui Baudealaire, care spune că „Din Declaraţia drepturilor nu trebuie să lipsească dreptul de a pleca”. Aşa că pleacă. Fără borne fixate riguros. Fără să se întristeze sau să se înfurie dacă nu găseşte bilete la Villa Borghese (căci rezervare, fireşte, nu şi-a făcut). Fără să devină ostil şi repezit. Bucuros, pe de altă parte, că poate să meargă şi să vadă cu ochii lui lucruri pe care le ştia doar din cărţi şi din filme. Turistul e un contabil al divertismentului şi al asimilării de informaţii. Călătorul, un poet al drumurilor pe marginea cărora stă uneori neprevăzutul.

16. Care este părerea ta despre „nomadul digital” și despre acest stil de viață atât de râvnit în timpurile actuale?

Îi înţeleg şi le ţin pumnii. N-aş putea să le urmez exemplul din multe motive. Dar e absolut de înţeles că unii oameni se pot trezi într-o zi că se simt ca hamsterul din cuşcă. Sau că s-au săturat de şefi cretini şi de colegi care fie colportează mizerii, fie put, fie ambele. Şi atunci iau totul pe cont propriu, fără să mai aibă nevoie de ancorele tradiţionale: un birou, un sediu, un set de proceduri, un număr de angajaţi. Îşi iau laptopul cu ei şi migrează dintr-o cafenea în alta, dintr-un oraş în altul şi dintr-o colaborare în alta, forjându-şi un destin de freelancer. Sau devenind întreprinzători de la distanţă. (Sigur, asta e imaginea idilică în spatele căreia se ascund destule sughiţuri şi piedici.) Oricum, bravo lor. Bine că pot, bine că nu au (probabil) oameni care să le reclame prezenţa şi care să depindă literlamente de ei, afectiv şi financiar, bine că au gust pentru risc şi aventură.

Pe de altă parte, există şi o categorie de nomazi virtuali, care ştiu toate colţurile frumoase ale planetei, fără să se fi mişcat vreodată din faţa tastelor. Din cauză că trăiesc în cărucior sau au fost urgisiţi în alt fel. Asta nu-i împiedică să simuleze vacanţe peste vacanţe, cu tot cu organizarea zborului, şi să se viseze altfel decât sunt. Cum să nu-i înţelegi? Cum să nu-i admiri, chiar?

Citește mai mult: Joburi de nomad modern cu care poți călători în jurul lumii

17. Dacă ai putea călători în jurul lumii alături de o personalitate, cine ar fi aceasta?

Probabil că Julian Barnes. Tocmai îi traduc cea mai recentă carte, The Only Story. Aş avea multe să-l întreb. Nu despre carte. Printre altele, despre Franţa în care a stat nişte ani, pe care o iubeşte şi spre care încă mă bate gândul să mă îndrept la rându-mi, după ce voi fi câştigat spectaculos la loto. Chiar aşa, poate că n-ar fi o idee rea să joc.

N-o să te lăsăm acum doar cu un aperitiv de inspirație și cu poftă cât pentru o armată de călători: