Amalia Enache: „Dacă te duci chitit să descoperi frumosul, de asta vei avea parte”

În prezent, Amalia crede că experiența călătoriei este una dintre cele mai frumoase lucruri din viața sa și ține morțiș să o păstreze ca un moment foarte intim, al ei. Ce a învățat despre sine călătorind, care au fost cele mai puternice întâlniri din zecile de orașe și țări în care a pus piciorul, dar și cu cine ar face o călătorie imaginară dacă s-ar urca în mașina timpului, aflăm de la Amalia în interviul pe care ni l-a acordat cu sufletul deschis, așa cum pleacă, de altfel, mereu la drum.

Cea mai recentă călătorie a ta în America de Sud a fost menționată de multe ori în presă. De ce crezi că a fost un subiect atât de atractiv?

În general călătoriile mele stârneau interes pentru că au fost întotdeauna călătorii atipice pentru o persoană care apare la televizor. Se știa despre mine că nu mă duc la all inclusive, că îmi place foarte mult să explorez, să am niște vacanțe mai degrabă neplanificate, în care las să se întâmple lucrurile spontan, în care mă las să descopăr.

Acum, pe de-o parte, e foarte incitant acest subiect că am devenit mamă și, foarte atipic pentru o mamă din România, să plece într-o călătorie atât de lungă cu un bebeluș atât de mic. Există o formă de confort pe care ți-o așezi cumva după ce te întorci de la maternitate – casă, masa de înfășat, toate lucrurile astea pe care le cumperi, cremele, tot spațiul tău, temperatura potrivită în cameră, totul e aranjat, parcul aproape. Ori eu și de treaba asta am fugit (râde) pentru că mi-au fost suficiente cinci luni jumătate până am văzut cum e exact Alma, până s-au așezat lucrurile. După care, acea rutină – casă-parc, casă-parc, știam fiecare frunză din parc – mi s-a părut că poate să fie un pic apăsătoare pentru o persoană atât de dinamică cum sunt eu.

Amalia Enache împreună cu fetița, Alma, pe plajă în Rio de Janeiro, Brazilia

Plus că, în călătoriile mele, văzusem foarte mulți părinți, foarte multe mame cu copii mici – și la zboruri lungi – și știam că se poate asta. Am și alte prietene care au făcut călătorii cu avionul, mai ales atât de lungi, și mi-au spus că, ceea ce e adevărat, cu cât este bebelușul mai mic, cu atât este mai ușoară călătoria pentru că doarme mai mult.

Toate fiind aranjate, tatăl ei fiind în America de Sud în acea perioadă, am vrut să mergem și noi acolo și-am reușit să facem cu bine această călătorie, cu un bagaj mic pentru o călătorie atât de lungă. Eu sunt experta bagajelor foarte mici. Întotdeauna eram recunoscută în grupul meu de prieteni (râde). Nu le venea să creadă că plec cu atât de puține lucruri la mine.

Cum ai reușit să călătorești cu un bagaj atât de mic?

Folosesc spălătoriile de unde mă duc. Îmi iau vara trei rochii, să zicem, și o singură haină mai groasă și asta este totul. Și spăl, spăl, spăl (râde). Ori locuiesc în apartamente unde pot să bag eu la o mașină de spălat, ori le duc la spălătorii. Și în America de Sud, trei luni, cu copil atât de mic am călătorit cu un bagaj foarte mic.

Apropo de bagajele mele foarte mici, eu tot timpul glumesc că acum mă duc până în parcul Cișmigiu, care este la 200 de metri de casa mea, cu bagaj la fel de mare cum călătoream două săptămâni în Thailanda pe vremuri, cu același rucsac în spate (râde).

Cum ai simțit diferită călătoria de acum, ca mamă?

Când m-am asigurat eu că (Alma) are vaccinurile necesare – am comparat cu schema și din Brazilia și din Argentina –, am plecat în această călătorie și, nu doar că nu regret, e una dintre cele mai frumoase călătorii din toată viața mea, dacă nu cea mai frumoasă.

Totul are un alt sens odată ce ai un copil, inclusiv o astfel de călătorie. Sigur că nu ai libertatea pe care o ai într-o călătorie fără un copil. Programul meu era în funcție de programul ei, ne culcam foarte devreme seara, dar am și umblat foarte, foarte mult cu copilul – în marsupiu, în cărucior, cu metroul. Am călătorit din Buenos Aires în Rio de Janeiro.

Sunt convinsă că pe ea a ajutat-o foarte mult povestea asta de socializare – este un copil care nu se sperie niciodată de niciun străin, pentru că a fost înconjurată de oameni, iar mie mi-a dat o lecție pe care, ca proaspătă mamă în România, n-aș fi avut-o. În America de Sud există o candoare cu totul specială față de copiii mici și față de mamele cu bebeluși și am avut parte trei luni de cele mai frumoase gesturi din lume.

Toată lumea parcă era pusă în jurul nostru să ne facă viața mai ușoară și mai frumoasă. Și-atunci, pentru mine, a fost o mare lecție de viață. M-am întors foarte schimbată din această călătorie.

Din bucuria zilelor petrecute de Amalia în Rio de Janeiro, Brazilia

Ce amintiri legate de călătorii ai din copilărie?

Eu am crescut exact așa cum o cresc eu pe Alma. Am fost cu părinții peste tot, mergeam în fiecare vară în călătorii prin țară. Tatăl meu, antrenor de oină, avea echipă foarte bună, era la campionatele naționale adesea și asta înseamnă că avea cantonamente în toată țara. În fiecare cantonament ne lua și pe mine, pe mama mea și pe fratele meu, așadar am călătorit de foarte mică în toată țara.
Noi trăiam în Transilvania, în Hunedoara, și mergeam la bunicii de lângă Craiova. Am călătorit enorm, enorm cu trenul (râde).

Când au început să însemne călătoriile ceva mai mult pentru tine?

Pe vremea părinților mei nu ieșea aproape nimeni din țară, noi nu eram printre cei care să poate ieși din țară (râde), și a durat foarte mult până când eu să-mi pot permite asta.

Primele mele ieșiri din țară au fost la Știrile ProTV, deplasări în interes de serviciu – trei zile, cinci zile, în care filmam câte zece reportaje, totul era în jurul muncii, mâncam pe fugă. Și-am apucat să văd foarte multe.

Amalia Enache în rol de report pentru Știrile ProTV în Kenya, Africa

A venit un moment când s-au scos vizele și momentul în care au apărut zborurile low cost. A fost un moment foarte important pentru că, înainte, orice zbor în Europa era undeva în jurul a 500 de euro, ceea ce era enorm pentru cineva din România și nu ne permiteam. Și momentul în care eu am crescut profesional și am avut un salariu (râde) care îmi permitea să am vacanțe și în străinătate.

Postezi deseori pe Facebook, pe Instagram fotografii și impresii din călătoriile tale. Te-ai gândit să scrii despre asta?

Sunt întrebată și încurajată foarte adesea să-mi fac un blog de călătorii pentru că am foarte multe fotografii, foarte multe povești. Am și răspunsul la asta, care a fost bariera să fac lucrul ăsta. Pentru că, tocmai, a fost atât de târziu momentul în care mi-am permis ca aceste călătorii să fie ale mele, să nu fie în interes de serviciu, încât mă bucur de ele în continuare ca un moment foarte intim, foarte al meu, foarte deconectată.

Dacă m-aș apuca să fac un blog de călătorii sau un blog în care să bag și povestea asta despre călătorii aș pierde din această intimitate, aș face din astea și o datorie – trebuie să faci pozele într-un fel, trebuie să te stresezi cumva să aduni informații. Sunt jurnalist, n-aș face asta doar ca să scriu niște povești. Și atunci am luat hotărârea ca aceste călătorii să fie foarte, foarte mult ale mele.

Cum stabilești legături cu localnicii pe care îi întâlnești în călătoriile tale?

E în natura firii mele și în natura meseriei mele să mă împrietenesc cu oamenii locului. În vremurile astea nu stau deloc cu nasul în telefon, adesea nici nu răspund la telefon, nici nu-l iau cu mine.

Și trăiesc pur și simplu. Și, trăind pur și simplu, umblu foarte mult pe jos, mă duc în toate cartierele, nu doar la obiectivele turistice, cu care oricum toată lumea – din China și până în Indonezia și Europa, Rusia, America – are deja o fotografie acolo. O fotografie în plus cu mine și Turnul din Pisa sau Sagrada Familia nu e atât de necesară cât simt eu, cât mi-e necesar să văd un pic cum trăiesc oamenii locului, care sunt piețele locale, pe unde se duc.

Cum te asiguri că trăiești din plin un astfel de moment?

Uite, am fost de foarte multe ori în Barcelona, am și prieteni acolo, și familie. Am fost într-un an în Barcelona, vreo opt zile, n-am văzut Sagrada Familia nici măcar în treacăt. Am fost numai pe unde se duc cei care trăiesc acolo – plajele ferite de puhoiul ăsta turistic, în restaurantele în care mănâncă. E foarte, foarte important asta – și la Paris, și în Brazilia, și oriunde – să-ți faci conexiuni cu oameni de-acolo plus că trăiești la o cu totul altă intensitate, dacă ți se potrivește acest gen de călătorie.

Eu nu zic că asta este o rețetă a fericirii pentru oricine. Eu sunt imprimată de meseria mea în totalitate și un jurnalist cam asta face – descoperă povești, e curios față de oameni, să vadă ei cum trăiesc. Au fost foarte multe locuri din lumea asta unde m-am dus să văd, să zicem, cele mai neatractive turistic cartiere. Cum ar fi un turist care vine în București și nu se duce doar la Muzeul Satului și pe Calea Victoriei, ci se duce și aruncă o privire în Drumul Taberei, în Militari, în cartiere obișnuite, pe la Dristor, să vadă totuși cum trăiesc majoritatea oamenilor de acolo, care e viața lor.

Acesta e felul meu de a călători. Și nu doar în marile orașe. Și când am fost într-una dintre cele mai frumoase călătorii ale mele, în spațiul fostei Iugoslavii cu mașina. Am condus doar eu – doar eu aveam carnet și mașină – 5,500 de kilometri și am oprit unde ne-a dus drumul. Sunt țări cum e Italia, cum e Spania, unde dacă faci asta totul e o minune. E una dintre cele mai frumoase experiențe din toată viața mea experiența călătoriei.

Ce ți-au oferit la nivel personal toate aceste călătorii?

Pe mine călătoriile m-au făcut mai bună, mai deschisă la minte, mai tolerantă. În general, mult, mult mai înțelegătoare cu diversitatea. Și mai relaxată (râde).

Amalia Enache luând parte la atmosfera animată de pe străzile din Istanbul, Turcia

Care a fost o întâlnire puternică pentru tine din călătorii?

Îmi vine în minte un pescar din Muntenegru, Mario îl chema. L-am cunoscut nu mai știu cum – am oprit, am întrebat ceva, era un loc cu mai mulți pescari și vorbeau o engleză bunicică. Era tânăr, avea vreo 40 și ceva de ani. Ne-am împrietenit atât de tare, încât s-a oferit să ne ducă cu barca lui pe un lac. Era o atmosferă așa, ca în Delta Dunării la noi. Ne-a chemat în casa lui de pescar, era o casă mai mult decât foarte modestă, nu era casa principală. Omul divorțase, nu se mai ducea în oraș, își creștea doi copii singuri, trăia din acel pescuit.

Am mâncat în casa lui, am ațipit la un moment dat la un somn de prânz acolo. Și a fost o întâlnire așa de pur uman, în care evident că omul habar n-avea că eu aș fi lucrat la o televiziune în România (râde). A fost o întâlnire în care nu a vrut niciun fel de ban pentru nimic – pentru mâncare, oricât am fi insistat, pentru plimbările cu barca. S-a bucurat și el atât de mult de întâlnirea cu noi – eram un cuplu –, încât, da, e una dintre cele mai frumoase întâlniri din viață.

Amalia Enache în vizită la Centrul pentru Dans și Teatru Suzanne Dellal din Tel Aviv, Israel

De asemenea, am avut în Ierusalim o întâlnire cu totul și cu totul specială. Am fost cu o prietenă și am stat mai degrabă în Tel Aviv. Mi-a plăcut atât de mult în Tel Aviv, încât întâlnirea cu Ierusalimul am lăsat-o cam pe ultima zi, înainte de avionul pe care îl aveam seara. N-am estimat noi bine totul, cert este că, la un moment dat, era deja aproape ora de închidere pentru prânz / după-amiază. Am intrat la un birou turistic unde l-am găsit pe șeful biroului care stătea să închidă. L-am asaltat cu graba noastră, cu gândul să ne recomande un loc să mâncăm ceva autentic, local, totuși în împrejurimi, altul decât acolo unde totul e foarte turistic.

Și din acea insistență a noastră omul a închis biroul și a venit cu noi și ne-a arătat un traseu secret, zic eu (râde). A mers exact în contrasens cu toți turiștii și ne-a arătat partea aceea sfântă într-un fel încât am avut senzația că am fost într-un film, așa cu mistere, cu labirinturi secrete. Am ajuns la un moment dat pe terasa prietenului lui cu origini palestiniene. Ne-a zis un pic istoria locului, o poveste între ei de familie, cum s-au ajutat unii pe alții – evrei cu arabi – la un moment dat când s-a întâmplat o persecuție. Omul ăsta avea așa o grijă părintească pentru noi, încât a fost ceva cu totul și cu totul fabulous.

Și unuia, și celuilalt le-am trimis, și îmi doresc să le mai trimit, la sărbători vederi și felicitări pentru că au fost niște întâlniri atât de puternice și atât de neinteresate și atât de umane, încât ambele au fost de film. Am cunoscut suflete în felul ăsta și oameni cu o generozitate, care n-au vrut nimic în schimb.

Ți s-a întâmplat și invers, să fii tu localnicul surprins?

Uitasem complet de această întâmplare, era demult, demult, nu știu, mai bine de 15 ani, în București. Nu mai țin minte în ce restaurant era, cert este că era un cuplu de islandezi cred cărora nu le mergeau cardurile într-un restaurant. Erau absolut disperați pentru că mâncaseră, băuseră, și eu m-am oferit atunci și le-am plătit masa. Era clar că nu sunt niște escorți, n-am înțeles nicio clipă de ce cei de la restaurant nu s-au prins că oamenii erau cu adevărat disperați și aveau doar valută și nu se putea în valută și era seara târziu. Și-atunci am insistat să le plătesc eu masa. Ei au insistat cu lacrimi în ochi să le las o adresă.

Și am găsit o scrisoare de la ei, atât de emoționantă, cu banii pe ce reprezenta masa aia și cât a fost pentru ei de important faptul că i-am crezut. Dacă ești atent la oamenii din jur cunoști oameni foarte, foarte frumoși. Dacă te duci chitit să vezi relele locului, de asta vei avea parte (râde). Dacă te duci chitit să descoperi frumosul, de asta vei avea parte.

Ai călătorit și în Europa și în țări îndepărtate. Cum alegi, totuși, destinațiile când vorbim de călătorii personale?

Un criteriu e să nu mai fi fost acolo. Există și niște locuri cu totul speciale, unde-mi place să mă întorc, chiar dacă am mai fost. Istanbulul e pe primul loc. Am orașul meu preferat.

Nu zic nu unei întoarceri în New York dacă e să fie (râde). În Barcelona am fost de foarte multe ori pentru că avem familie acolo și, prin urmare, ne găzduiesc foarte frumos. Londra. Astea sunt locurile. Și sigur că nu zici niciodată nu unei întoarceri pe o insula în Grecia, în Thailanda.
Dar, în general, îmi place să mă duc acolo unde n-am mai fost, de asta pe listă acum ar fi Cuba, Columbia, Mexic, Nepal la un moment dat – dar nu cu Alma atât de mică.

Amalia Enache bucurându-se de liniștea de pe o insulă din Thailanda

Spuneai că mergi cu sufletul deschis să descoperi ceea ce e la fața locului. Există, totuși, anumite lucruri pe care le faci sau le pregătești înainte de aceste experiențe?

Da, citesc foarte multă istorie. Sunt pasionată și ăsta este un pretext. Am văzut recent filmul „Neruda” și mă gândeam că, uite, despre Chile nu știu destul de multe. În orice loc ajung vreau să îi înțeleg epocile istorice ca să înțeleg după aia și arhitectura pentru că înțelegi altfel și prin ce-a trecut poporul ăla, înțelegi oamenii.

Apoi, sigur că mă uit și pe niște ghiduri celebre și am o rețea de prieteni internaționali (râde) cărora le scriu, fac grupuri și spun: Urmează să merg acolo, cine are ponturi să-mi dea? Cine vrea să se întâlnească cu mine, să ne cunoaștem? Întotdeauna se creează conexiuni.

La fel, fac lucrul ăsta pentru cei care vin în România. Sunt foarte mulți străini care vin la festivaluri de film în România. Și, la rândul meu, sar cu ponturi și mă bucur să-i întâlnesc și să-i duc eu în niște locuri din București pe care le consider interesante. Și știu și să-i găzduiesc și asta mi se întâmplă și mie (râde).

Am observat din postările pe care le faci în social media că ești foarte atentă la detalii, nu doar în cazul oamenilor, ci și la arhitectură și la mâncărurile locului.

Da, asta e cumva frumusețea vieții. Ne putem concentra energia și viața mult pe muncă, dar, nu știu, pentru mine mersul pe străzi, privitul caselor, grădinilor, e egal cu bucuria pe care ți-o dă concertul trupei preferate sau, pur și simplu, acasă muzica preferată.
La fel e și cu mâncarea. Îmi place foarte mult să testez, să experimentez gastronomic, să cunosc și în felul ăsta locul – prin arome. Sunt o gurmandă, nu sunt o fată care ține cură de slăbire. Îmi place să gust așa din toate aceste bucurii.

Apropo, ce mâncare ți-a provocat simțurile – fie că ți-a plăcut foarte tare, fie invers, că nu ai putut-o mânca?

Care să-mi placă foarte tare, da, cam peste tot în lume sunt. Mie-mi place foarte mult mâncarea thailandeză, japoneză, libaneză, turcească. Doamne (râde, cu poftă)! Îmi place și rafinamentul ăsta european – mâncăruri franțuzești și nu numai. Îmi place mult, mult mâncarea din Catalunia.

E o barieră pe care nici nu vreau s-o trec – atâta vreme cât în timpul vieții mele nu e nevoie să mănânc insecte, n-o să mănânc insecte prăjite, chiar dacă ele se servec și la colț de stradă prin Thailanda. Dar am mâncat salată cu lapte de cămilă. Am mâncat în Africa carne de crocodil – este ceva îngrozitor (râde) –, e ca cel mai gras pește posibil din lumea asta.

Cum îți place să călătorești de fapt? Ai încercat călătoriile pe cont propriu?

Călătoriile sunt foarte diferite în funcție de cu cine alegi să pleci. Într-un fel călătoresc în cuplu – cunoști mai puțină lume în cuplu decât dacă călătorești cu o prietenă, de pildă, sau dacă hotărăști să ai călătorii de unul singur. Eu nu sunt o mare fană. Înțeleg, e o mare valoare în viața unui om pe care o aduce o călătorie de unul singur pentru că te pune în toate situațiile – și ești tu cel care trebuie să se descurce, tu cel care interacționeaă cu oamenii, oamenii vin spre tine într-un anumit fel atunci când ești singur.

Cred că cel mai mult mi-a plăcut să călătoresc cu o prietenă foarte asemănătoare mie (râde). Și în cuplu – inevitabil ajungi să ai călătorii foarte romantice.

Amalia Enache descoperind Bolivia

Am călătorit cu prieteni buni jurnaliști, de asemenea. Am fost într-o călătorie foarte, foarte frumoasă în Bolivia. E un alt tip de călătorie pentru că, el fotojurnalist, ea jurnalistă, vedem altfel lumea – cu toții suntem în acelaș tip de căutări, am ajuns în niște zone extrem de interesante.

Dar, dacă ai putea călători în jurul lumii cu cineva din toate timpurile, pe cine ai lua camarad?

Nu m-am gândit cu cine mi-ar plăcea, dar am și eu niște oameni pe care îi admir. Mi-ar fi plăcut să călătoresc la Paris, de pildă, cu Martha Bibesco. Mult de tot mi-ar fi plăcut, de fapt, s-o cunosc. I-am citit toate cărțile și sunt fascinată de biografia ei, chiar fascinată. Poate chiar cu vărul său, Antoine Bibesco (râde), care apare în niște cărți.

Și, cine să mai fie? O, dar cu câți n-aș vrea de fapt să călătoresc! Eee, mi-ar fi plăcut și cu Che Guevara (râde), să fac niște drumuri cu motocicleta.

Pe unde ați fi călătorit?

Pe-acolo pe unde mergeau ei. Cu primii aș fi mers la Paris, dar știu că Martha Bibesco a fost și în Africa la un moment dat, cu primul ei soț. Și știu că a fost și în niște călătorii chiar cu automobilul, foarte lungi. Și cu Che Guevara, la el acolo acasă, ar fi foarte bine.
Dar depinde în ce vremuri. În timpul vieții lor, nu? Da, ar fi fost interesant. Frumos exercițiu de imaginație, foarte frumos. Mi-ar fi plăcut să merg și cu Eliade în India, să știi.

O, da.

Dar într-un fel am călătorit cu ei că le-am citit cărțile, biografiile.

Care e cel mai important lucru pe care i l-ai spune unui turist care vrea să călătorească așa, cu sufletul deschis?

Să nu mai agreseze localnicii și locurile. Mă întristează foarte, foarte mult când aud asta în unele locuri în care trăiesc niște oameni. Îmi dau seama de gălăgia, de mizeria pe care o fac și de faptul că fac să nu mai fie iubiți. Sunt orașe în care mă duc și mă întreb cum mai rezistă localnicii puhoiului aceluia care are mult prea puțin respect față de oameni; are foarte mult respect față de monumentele istorice de-acolo și foarte puțin respect față de oamenii care acolo trăiesc.

De altfel, turismul ăsta devine și ceva înspăimântător în forma lui de masă. Și înspăimântător care și strică, poluează fonic, chiar strică monumente, strică străzi. Asta ar fi recomandarea mea – să ne purtăm oriunde mergem ca și când am fi fix lângă casa noastră în care doarme copilul nostru.

Amalia și fiica sa Alma, la plimbare prin însorita Barcelona

E o recomandare foarte frumoasă.

Și la care eu țin foarte mult, da.
Pentru cei mai de demult, pentru că nu aveau viteza asta de călătorie cum noi ajungem dintr-o parte a lume într-alta în 24 de ore, era nevoie de o viață întreagă să facă aceste călătorii; să se îmbarce pe vapoare, să meargă cu caii, cu căruțele. Apoi, generațiile de după aceste generații n-au avut această șansă pentru că erau războaie, pentru că erau nenorociri.

Noi avem o șansă extraordinară ca o mare parte din lume să se afle în pace, călătoria să devină la îndemână – chiar la îndemâna oricui. Și oamenii care câștigă foarte greu bani au reușit să se ducă în niște concedii, în țările din jurul nostru. Generațiile de dinaintea noastră nu au avut această șansă.

Și, să nu uităm în fiecare zi, în fiecare clipă, ce noroc fantastic avem – avem Internetul, uite, avem momondo, putem să găsim atâtea informații. Nu ne ducem nepregătiți, avem parte de asistență medicală, suntem într-o zonă din asta de protecție care face călătoriile să fie fantastice.

Am văzut că, dacă se întâmplă așa câte ceva, foarte ușor oamenii se isterizează pentru că ne-am obișnuit cu acest bine – ca toate lucrurile să meargă șnur. Totuși, să nu uităm, mergem dintr-o parte-n alta a lumii.