De vorbă cu Imperator: de la prima călătorie din ’91 până la 110 țări vizitate

"Sunt născut să călătoresc, să explorez, să descopăr, să aflu lucruri și să cunosc oameni. Dar când mă întorc acasă îmi place să am tolba plină de povești, iar acest <acasă> este România."

Backwaters, Kerala - un fel de Deltă a Dunării în India
Backwaters, Kerala - un fel de Deltă a Dunării în India

Există pe lume călători în fața cărora nu îți rămâne de făcut altceva decât să asculți și să iei aminte. Întocmai asta am făcut și noi atunci când am stat de vorbă cu Imperator (Cezar Dumitru, pe numele lui de drept). Cezar a vizitat până acum 110 țări, fiind probabil românul care a călătorit cel mai mult.

Și cum îi cunoșteam deja enciclopedia de călătorii (pe care el o numește cu modestie „blog”) am hotărât imediat că nu-i vreme de șagă și că trebuie să aflăm măcar câteva dintre multele secrete ce trebuie să se ascundă în spatele ochilor acestui călător neobosit. Norocul a făcut să-i atragem atenția cu campania #calatoriideneuitat și nu mult a lipsit până să se trezească la ușă cu o listă de întrebări numai bune pentru a ne mai astâmpăra și nouă pofta de inspirație.

Care a fost prima ta călătorie în afara țării și ce ai învățat din ea?

Prima călătorie a fost una de cursă lungă, de aproape un an când, în primul an de facultate, am câștigat o bursă la Universitatea Maastricht din Olanda. Așa m-am trezit, într-o zi de vară târzie, în mijlocul miticei Europe Occidentale, eu, picat direct din copacul unei Românii comuniste încă. Era septembrie 1991. Ce am învățat? Multe de spus și nu știu când aș termina; am învățat că supermarketurile au de toate, că banii pot fi scoși dintr-un perete dacă ai o bucățică de plastic, că banda de pe autostradă nu este pentru biciclete, ci se numește „banda de urgență”, am aflat că în gări nu există țâșnitoare și că băutul unui mililitru de apă costă, iar cărucioarele din aeroporturi au frână, așa că trebuie să apeși ca să le faci să se miște. Printre altele.

Și chiar dacă toate au fost descoperiri copleșitoare, am învățat, de fapt, ce înseamnă Europa și cum este să trăiești într-o lume liberă. De asemenea, chiar dacă eu veneam dintr-o României unde salariul mediu era de 40 de dolari am realizat că nu trebuie să-ți vinzi casa plus un rinichi pentru a călători.

Ce s-a schimbat de atunci în felul de a călători?

Tânărul student Cezar descoperea de ce-i singurul biciclist de pe autostrada Maastricht - Eijsed

Tânărul student Cezar descoperea de ce-i singurul biciclist de pe autostrada Maastricht – Eijsed

Păi, în primul rând, o călătorie cu avionul pe-atunci era „experiența vieții”. Mulți oameni, și aici nu vorbesc doar de est-europeni, zburau o singură dată în viață și povesteau până la sfârșitul sfârșiturilor cum au văzut norii de deasupra lor. De-atunci și până acum, transporturile s-au „democratizat”, iar dacă ești un vigilent, poți prinde bilete de avion pe care vei plăti mai puțin decât pe cafeaua din aeroport. Pe-atunci, băteam Europa în sunetul șinelor de tren datorită biletelor InterRail; pentru că rata de schimb a leului era menținută artificial, iar biletele erau vândute la cursul oficial, nu la cel real, le puteam cumpăra la prețuri de până la 5-6 ori mai mici.

Pe atunci nu-mi permiteam să plătesc nici măcar un hostel și să stau cu 10 inși în cameră (nici măcar un loc într-un cort gigantic de 500 de oameni, ca cel din Copenhaga). Așa că stăteam pe la colegi, prieteni, prieteni ai prietenilor, verișori ai cunoștințelor unor prieteni, rude ale mătușilor prietenilor… Aș putea numi asta „coachsurfing înainte de Coachsurfing”.

Și pe vremea aceea nici nu știam mare lucru despre destinații înainte de a ajunge la fața locului. Știam în ce orașe voiam să mă duc și prea puțin despre ce voi vedea acolo. Când ajungeam în gară, o porneam glonț spre biroul de informații turistice (situat, de obicei, tot în gară), făceam rost de o hartă și ceream cât de multe recomandări de vazut prin partea locului. Acum nu trebuie să faci mai mult decât să-ți deschizi telefonul și toate informațiile din lume curg năvală peste tine.

Aaa… iar McDonald’s era pe atunci luxul suprem. Orice altceva ce însemna mâncare se cumpăra din supermarket.

Cum te pregătești pentru o nouă călătorie (mental, fizic, spiritual)?

Călătoresc destul de des, așa că valiza mea nu stă prea departe de ușă. Glumesc. Mă pregătesc făcându-mi temele, adică informându-mă: citesc bloguri, site-uri, aflu ce merită experimentat o dată ajuns la destinație, mai dau un telefon sau mesaj unui cunoscut care a fost deja acolo, mai ies la o cafea cu un altul și nu mai rămâne altceva decât bagajul.

Povestește-ne în câteva cuvinte despre experiența ta de suflet din toate călătoriile pe care le-ai făcut până acum.

La malul lacului sacru Yamdrok tso din Tibet

La malul lacului sacru Yamdrok tso din Tibet

Știi, la fel cum nu există „cea mai frumoasă destinație”, așa stau lucrurile și cu „cea mai de suflet”. Experiențele sunt unice și diferite în funcție de locul unde călătorești. Nu aș putea să agăț de cele două talere ale unei balanțe Bali și Tibet, sau Peru și Iran. Le iubesc pe toate pentru că nu se aseamănă și pentru că fiecare îți oferă motive cu totul și cu totul diferite de a te îndrăgosti de ele. Pot să zic că experiența de suflet a fost cea în care am ieșit din țară. Sau prima în care am plecat cu trenul prin Europa. Sau prima în care am trecut granița ilegal (bine, recunosc, semi-ilegal). Sau prima oară când am ieșit din gara Venezia Santa Lucia și nu am avut alte cuvinte decât WOW. Prima oară în Asia, sau a doua, sau a zecea oară. Prima (și singura) în care l-am vizitat pe Regele Mihai la el acasă, când am primit un autograf de la Salman Rushdie, când un iranian mi-a plătit biletul de autobuz pentru că eram „oaspetele țării lui” sau când…

Dincolo de a scrie despre călătorii, îți place să faci fotografii. Care e fotografia pe care ai făcut-o în călătoriile tale de care ești cel mai mândru? De ce?

Ei bine, eu susțin că nu sunt fotograf, ci pozar; pozele de care sunt cel mai mândru sunt cele făcute în Tibet, la Everest Base Camp. Acolo orice pozar devine… fotograf.

Povestește-ne o experiență de călătorie pe care nu ai spune-o părinților.

Nu am ajuns în general în locuri periculoase și nici nu am avut probleme reale, de orice natură. Hm… poate doar când am fost în Albania în timpul războiului contra Iugoslaviei, în 1999. Deși zburau Tomahawkurile peste Tirana, iar locul era înțesat de tancuri, rachete și refugiați, nu m-am simțit nicio secundă în pericol. Totuși, părinții trebuie câteodată protejați de asemenea informații.

Te-ai îndrăgostit vreodată în timpul unei călătorii?

Nu. Sau poate…

Dacă ar trebui să alegi o destinație care să te reprezinte, care ar fi aceea?

Iată o altă întrebare imposibil de răspuns. Dacă ar exista undeva un mix de Iran, Bali, Nepal și Nicaragua, probabil aceea ar fi.

Care este țara cu cei mai buni dansatori din lume?

Aș zice Cuba. Președintele Fidel a trecut prin tot soiul de crize, dar s-a asigurat de un singur lucru – cubanezii să se distreze la greu. Și asta nu se traduce neapărat prin cluburi cu zilioane de lasere și efecte speciale. Un băiat care cântă la chitară acompaniat de fetele care dansează alături, pe o stradă luminată de lună este acolo, una din rețetele distracției. De fapt, viața acolo pare un cântec zvăpăiat și ritmuri de salsa.

…și care este locul în care nu te-ai mai întoarce niciodată?

O plimbare ca oricare alta în Manila, Filipine

O plimbare ca oricare alta în Manila, Filipine

Niciunul. M-aș întoarce oriunde.

Când ai simțit cel mai puternic „aș vrea să-mi petrec tot restul vieții aici”?

Nu cred să existe un astfel de loc. Sunt născut să călătoresc, să explorez, să descopăr, să aflu lucruri și să cunosc oameni. Dar când mă întorc acasă îmi place să am tolba plină de povești, iar acest „acasă” este România.

Dacă ai putea să călătorești în lumea întreagă alături de o personalitate remarcabilă, care fi ea și de ce?

Ha ha ha, asta da întrebare. Poate să mă întâlnesc cu personalități remarcabile mai degrabă decât să călătorim împreună pentru că sunt sigur că ar interveni câteva „contradicții de stil”.

Ce înveți despre tine și despre lumea din jurul tău călătorind?

Că în esență, oamenii sunt buni, că lucrurile nu sunt așa de negre cum ni se prezintă câteodată și mai ales că lumea e mai plină de toleranță decât tindem să credem.

Pare că nimic nu te pune în dificultate – nici măcar Coreea de Nord sau Everestul – ai avut parte de momente anevoioase în călătoriile tale? Cum le-ai depășit?

Când steagul României flutură pe Everest și pozarul se transformă în fotograf

Când steagul României flutură pe Everest și pozarul se transformă în fotograf

Coreea de Nord e ca o plimbare în parc, nu-i tocmai cel mai dificil lucru din lume. Doar că trebuie să-ți amintești să-ți ții gura (ok, asta poate fi dificil uneori). Condițiile sunt de lux, hotelurile super ok, iar un meniu de mâncare ajunge pentru a hrăni un cartier întreg. La Everest Base Camp e altă mâncare de pește. Altitudinea de 5250 de metri, frigul, vântul care bate de te spulberă sunt lucruri care îți cam dau de furcă, dar apusurile și răsăriturile de pe cel mai înalt vârf de munte sunt fabuloase. Cum supraviețuiești acolo? Cu foarte multe pături, cu haine groase și cu Diamox pentru altitudine. În categoria călătoriilor mai dificile aș include mersul cu trenul în India, dormitul în deșert în Mali sau negocierea în lumea arabă.

Dacă te-ai putea întoarce în timp pentru a-i spune tânărului Cezar un singur lucru despre călătorii, care ar fi acela?

Să facă fix ce își dorește și cum își dorește. Nu contează unde și cum călătorești atâta timp cât ochii și inima sunt deschise.